Furnizorii noștri dispar fără să achite TVA statului: Cum i-am putea identifica înainte să ne pericliteze afacerea?

Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) aplică, deja de câțiva ani, principiul preluat din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care stabilește că atunci când are loc o evaziune în domeniul TVA părțile implicate în tranzacție „ştiau sau ar fi trebuit să ştie“ că participă la evaziune fiscală.

Implicaţiile pentru companiile de bună credinţă care nu au sesizat potenţialele riscuri sunt numeroase şi foarte grave atât din punct de vedere financiar şi uneori chiar şi penal. Se intră într-un cerc vicios a cărui ultimă consecinţă poate fi insolvenţa. Un control fiscal ulterior poate stabili obligaţia de plată către buget a sumei datorate, dar neachitate de partenerul suspectat de fraudă în sarcina celorlalte părţi implicate în tranzacţie, dar şi să înainteze o plângere penală. Astfel, efectele în lanţ pot fi măsuri asiguratorii, anularea codului de TVA cu imposibilitatea de a mai derula alte tranzacţii cu TVA, riscuri reputaţionale şi chiar faliment.

Pentru ca frauda carusel să existe, cel puţin una din părţile implicate în vânzarea în lanţ trebuie să fie de bună credinţă. De obicei, acesta este clientul, care achită furnizorului contravaloarea bunurilor/serviciilor. Furnizorul nu virează TVA pentru vânzare la bugetul de stat şi dispare cu banii. Totuşi, în cazul unui control fiscal, cel care va suporta TVA va fi clientul (prin respingerea dreptului de deducere) chiar dacă a acţionat cu bună credinţă care i-a fost înşelată. În practică, pot apărea din diverse motive, inclusiv a unor tratamente fiscale greşite, situaţii asemănătoare cu exemplul anterior însă care nu au legătură cu evaziunea.

Obligaţia de a verifica partenerii: Pe ce criterii?

Autorităţile consideră însă că aceste companii nu a fost suficient de preventive în relaţiile lor de business şi că neglijenţa le face suspecte. Dincolo de interpretarea legislaţiei care face obiectul multor contestaţii administrative şi litigii cu autorităţile, se află dificultatea de a îndeplini cerinţa de a fi diligent în relaţiile contractuale pentru a preveni potenţiale dispute şi riscuri. Întrebarea “ce măsuri poate lua concret o companie şi ce criterii ar trebui să urmărească atunci când îşi verifică partenerii” îşi găseşte răspuns incomplet în legislaţia şi practica fiscală de la noi. Instrumentele puse la dispoziţie de ANAF permit verificarea codurilor de TVA / informaţiilor despre partenerii de business. Astfel, se pot face verificări în cele două registre existente la nivelul ANAF (Registrul persoanelor inactive fiscal, respectiv Registrul persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA) sau ale altor informaţii - obligaţii fiscale restante, lipsa angajaţilor, sediul social etc. Totuşi, chiar şi aceste criterii pot fi discutabile pentru că nu relevă de fiecare dată situaţia reală a societăţii verificate, în practică existând cazuri în care informaţia nu este actualizată în timp real. Mai mult, implică o activitate detectivistică ce presupune alocarea de costuri şi resurse umane. În final, acest efort ar putea să nu dea rezultate, iar un partener aparent corect să se dovedească, ulterior, fraudulos sau invers. În aceste condiţii, ar fi de dorit ca autorităţile să îşi dubleze rolul de control şi sancţionare cu unul de îndrumare.

Un ghid care să conţină criteriile necesare verificării partenerilor de afaceri ar crea certitudine pentru companiile de bună credinţă în relaţia cu autorităţile fiscale şi ar elimina riscurile la care se expun în prezent. O astfel de procedură implementată de către companii în relaţia cu partenerii de business este şi un instrument pentru a dovedi, în cazul unui litigiu cu autorităţile, comportamentul preventiv şi de ce nu chiar pentru a elimina suspiciunea de complicitate ”nu ştiau şi nu ar fi trebuit să ştie”. 

Un articol de Raluca Bâldea, Deloitte România

Sursa: capital.ro