Decizie majoră a CJUE cu privire la dreptul de deducere a TVA. Așteptăm conformarea la nivel național

Contribuabilii români care se confruntă cu dificultăți în privința obținerii dreptului de deducere a TVA primesc un sprijin important din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), prin decizia emisă recent în cauza C-430/19 – C.F. SRL împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF). Unul din cele mai importante aspecte stabilite prin decizie este acela că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiționat de prezentarea unor documente suplimentare față de factura fiscală.

În cauza menționată, contribuabilului i-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA pentru o serie de achiziții din cauza comportamentului pretins inadecvat al furnizorilor și pentru că nu a putut prezenta alte documente justificative în afara facturii fiscale.

CJUE confirmă însă faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziției nu deține alte documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administrației fiscale, nesusținute de dovezi care să ateste că tranzacția în cauză nu s-a realizat efectiv.

Acesta este un subiect intens dezbătut în cadrul controalelor în România, abordarea inspectorilor fiscali din practică fiind aceea de a respinge dreptul de deducere dacă contribuabilul nu prezintă documente suplimentare pentru achizițiile sale.

Un alt aspect pozitiv al deciziei CJUE este acela că forul european se referă atât la achiziții de bunuri, cât și la achiziții de servicii. Precizarea este extrem de importantă având în vedere practica autorităților locale de a solicita în mod repetitiv documente justificative diverse pentru a proba existența anumitor prestări de servicii, care sunt analizate, de regulă, pe baza unor criterii subiective. În plus, de cele mai multe ori, inspectorii fiscali consideră că aceste documente sunt insuficiente.

Decizia instanței europene analizează și importanța acordării accesului contribuabilului la informațiile din dosarul său administrativ, în baza cărora se emite decizie de impunere. Conform Curții, în cazul în care contribuabilul solicită date din dosar, dar este refuzat, decizia de impunere emisă la finalul inspecției fiscale ar trebui să fie nulă de drept, dacă se demonstrează că finalitatea controlului ar fi fost diferită, în situația în care contribuabilul ar fi avut acces la date.

Ce urmează la nivel local?

Decizia CJUE reprezintă, așadar, o extensie naturală a prerogativelor dreptului de deducere bazat pe principii europene (proporționalitate, neutralitate și securitate juridică).

Cu toate acestea, practica națională nu a ținut cont în multe circumstanțe de principiile europene, confirmate constant de jurisprudența europeană. Or acest comportament al autorității fiscale, valabil încă din 2007, este de natură să limiteze, ba chiar să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de deducere a TVA pentru anumiți contribuabili de bună-credință.

Ca urmare a deciziei CJUE, ar fi firesc ca autoritățile fiscale centrale (Ministerul Finanțelor Publice, ANAF – structura centrală) să ia o poziție fermă în linie cu ordinea juridică europeană, pentru a evita, după mai mult de un deceniu de la aderarea României la Uniunea Europeană, abordări considerate nejustificate la cel mai înalt nivel al justiției europene.

O atitudine fermă în această direcție din partea autorităților centrale, pe lângă faptul că ar crea un nivel de certitudine necesar atât contribuabililor, cât și administrației fiscale, stabilind premisele unei intrări în normalitate, ar elimina și anumite practici incorecte ale inspectorilor fiscali, des întâlnite în relația cu contribuabilii. Este vorba în mod special de plasarea în aceeași categorie a documentelor necesare justificării dreptului de deducere a cheltuielilor din perspectiva impozitului pe profit și a celor necesare în vederea justificării deducerii TVA, practică, evident, ilegală.

În concluzie, este esențial ca decizia CJUE să fie urmată de adoptarea unor reglementări clare, care să stabilească, fără a lăsa loc la interpretări, faptul ca factura fiscală este singurul document necesar în vederea deducerii TVA.